OBIECTIVE
PAC a fost politica comuna cea mai importanta si unul din elementele esentiale ale sistemului institutional al Uniunii Europene. Obiectivele sale sunt stabilite in articolul 39 al Tratatului de la Roma: cresterea productivitatii, garantarea unui nivel de viata echitabil populatiei din agricultura, stabilizarea pietelor, garantarea securitatii aprovizionarilor, asigurarea consumatorului cu provizii la preturi rationale. Acest articol recunoaste necesitatea de a tine cont de structura sociala a agriculturii si de inegalitatile structurale si naturale dintre diferite regiuni agrare, la fel ca si interesul in a efectua in mod gradual adaptarile oportune.
PRINCIPII SI CARACTERISTICI
Politica agricola comuna s-a creat in anii '70, in momentul in care Europa era deficitara in majoritatea produselor alimentare. Mecanismele sale s-au modelat pentru a rezolva aceasta situatie, functia sa principala fiind cea de a sprijini preturile si veniturile interne prin intermediul operatiilor de interventie si sistemelor de protectie frontaliere.earth and climate
Aceasta politica a contribuit pozitiv la cresterea economica si a reusit sa garanteze aprovizionarea consumatorului european cu o gama ampla de produse alimentare calitative la preturi rationale. Pana la jumatatea decadei anilor '90, PAC a fost, la mare distanta, politica comunitara cea mai importanta, in special din punctul de vedere al bugetului. Uniunea Europeana s-a convertit in primul importator si al doilea exportator de produse agricole la nivel mondial.
Totusi, sistemul, care raspundea cert la o situatie de deficit, a manifestat o serie de deficiente cand Comunitatea a inceput sa produca mari excedente la majoritatea produselor sale agricole. Munti de unt, lacuri de lapte si vin care trebuiau sa fie distruse pentru a nu intalni cererea interna sau externa. Au aparut tensiuni in relatiile cu terte tari, in special SUA, nelinisti pentru efectele pe care le aveau exporturile subventionate ale UE in pretul mondial si in prezenta proprie pe piata internationala. Costurile acestei politici au ajuns sa fie inacceptabile.
Astfel, la sfarsitul anilor '80 exista deja un acord generalizat din nevoia unei reforme.
In iunie 1992 Consiliul de Ministrii de Agricultura ai Uniunii Europene a adoptat formal reforma PAC, cea mai radicala din istoria sa. Aceasta reforma presupune o profunda reorientare a politicii agricole comunitare:
1. Preturile culturilor erbacee si a carnii de vita s-au redus la sfarsitul aproximarii lor cu cele ale pietei mondiale.
2. Pentru a evita disparitia agricultorilor, li se acorda, in functie de activitate plati compensatorii pentru reducerea preturilor de sprijin ale UE.
3. In cazul cerealelor si altor culturi erbacee, plata compensatiilor depinde in general de retragerea de pamanturi din productie ("prima set-aside"). Acest sistem a demonstrat ca este un instrument eficace de control al productiei. In sectorul carnii de vita, in ceea ce o priveste, platile primelor compensatorii sunt subiectul unor limite individuale sau regionale si se determina incepand cu o densitate de pastorit maxima pe hectar. In plus, se platesc prime suplimentare cand aceasta densitate este inferioara lui 1,4 unitati de vite pe hectar. Acest lucru scoate in evidenta puternicul impuls care se da extensificarii metodelor de productie.
4. In sfarsit, o importanta inovatie a noii PAC sunt mijloacele insotitoare, ce includ masuri agroambientale, forestiere si de pensionare anticipata. Aceste regimuri au deschis noi oportunitati agricultorilor, raspunzand in acelasi timp problemelor medioambientale si structurale ale UE.
Reformele radicale au permis UE sa raspunda obligatiilor in virtutea acordurilor Rundei Uruguay a GATT. Acordul, cu caracter reciproc, cerea o reducere de 20% (pe termen de 6 ani) din ajutorul intern acordat agriculturii, o reducere de 36% din cheltuielile bugetare destinata subventiei exporturilor si alte diminuari de 21% din volumul exporturilor subventionate.
NORME SI PROCEDURI
Fundamentul juridic al PAC il constituie articolele de la 38 la 47 din Tratatul Uniunii Europene.
Functiile institutiilor UE
1. Comisia Europeana este responsabila de initiativa si formularea propunerilor in materie.
In ceea ce priveste Consiliul de Ministrii (ce reprezinta Guvernele celor 15 state membre ale UE), este organul ce ia decizii, stabilind prin acestea liniile directoare ale PAC.
In pregatirea reuniunilor Consiliului de Agricultura, ministrii sunt asistati de catre Comitetul Special de Agricultura (CSA), care este intregit de inalti functionari nationali ai Departamentului.
Pentru ca Consiliul de Ministrii sa poata adopta o decizie, Parlamentul European trebuie sa-si dea dinainte consimtamantul asupra propunerilor normative ale Comisiei.
Curtea de Conturi este un organ consultativ independent care supravegheaza buna functionare a bugetului Uniunii si intervine astfel si in supervizarea PAC.
In ultimul rand, atat Comitetul Econoomic si Social (ce reprezinta diferite tipuri de activitate economica si sociala) cat si Comitetul Regiunilor (ce reprezinta regiunile din UE), ambele cu o functie consultativa, pregatesc periodic situatii asupra diverselor probleme agricole.
2. In plus fata de initiativa si prepararea propunerilor normative, Comisia este responsabila si de gestiunea zilnica a PAC, ceea ce include urmarirea pietelor si introducerea ajustarilor necesare. In aceasta tema, Comisia este asistata de catre Comitetele de gestiune ale diferitelor sectoare, comitete care sunt formate din experti ale ministerelor nationale si prezidate de catre Comisie. Aceasta supravegheaza si indeplinirea obligatiilor de catre instantele nationale responsabile de aplicarea politicii la nivel national (Ministere de Agricultura, organisme de interventie, etc.)
Comisia consulta Comitetele de gestiune asupra dispozitiilor de aplicare si ajustarilor politicii.
In cazul masurilor structurale, Comisia este asistata de catre Comitetul STAR (Comitetul Structurilor Agrare ale UE), care este si el compus din experti ai Administratiilor statelor membre.
In sfarsit, prin intermediul Comitetelor consultative ale agriculturii UE, Comisia consulta, cu caracter periodic si formal, sectorul neguvernamental (producatori, cooperative, sectorul de transformare si comercializare, lucratori agricoli si consumatori ai UE)
Politica de dezvoltare rurala a Uniunii Europene
UE a fost intotdeauna interesata in aplicarea unei politici de dezvoltare rurala. In 1988 a creat un cadru special consacrat zonelor rurale.
Aceste zone reprezinta mai mult de 80% din teritoriul Uniunii Europene si mai mult de un sfert din populatia sa. Principala sa caracteristica, de o valoare imensa, este bogata sa diversitate: diversitatea terenurilor si diversitatea culturilor si traditiilor.
De multi ani lumea rurala sufera un proces de transformare radicala din cauza exercitarii unei presiuni de fiecare data mai mare asupra unui echilibru si asa destul de fragil.
Povarnisul activitatilor agricole traditionale, exodul din zonele rurale si imbatranirea populatiei, departarea anumitor zone si deficienta infrastructurilor si a serviciilor de baza sunt unele din principalele probleme cu care se infrunta aceste zone.
Fiind in favoarea dezvoltarii rurale (dupa cum a ramas clar exprimata intr-un raport asupra “Viitorului societatii rurale”), Comunitatea cauta solutii la aceste probleme de dezvoltare, incepand cu reforma Fondurilor structurale din 1988, de o adevarata dezvoltare integrata. In 1993 zonele rurale au primit o mare recunoastere politica in Uniunea Europeana cu mentiunea expresa in articolul 130 A din Tratatul de la Maastricht, ce prezinta acele zone ca pe un obiectiv prioritar al ajutorului acordat prin intermediul politicii comunitare de coeziune economica si sociala. Tratandu-se de dezvoltarea rurala, principalul obiectiv care se urmareste este mentinera unor comunitati rurale viabile, pentru care rezulta a fi esentiala o agricultura competitiva. Dar de asemeni este fundamentala obtinerea diversificarii economiei rurale si cu acest scop Comunitatea isi centreaza eforturile in domenii diverse cum ar fi dezvoltarea intreprinderilor mici si mijlocii, exploatarea noii tehnologii in favoarea zonelor rurale sau turismului rural. Accesul la servicii, protectia mediului ambient si imbunatatirea formarii personalului sunt alte prioritati importante.
Recunoasterea necesitatilor particulare ale zonelor rurale din 1988 si confirmarea sa din 1993 au facut loc unei politici de dezvoltare rurale specifice cu obiective, principii, instrumente si masuri financiare stabilite.
Intre 7 si 9 noiembrie 1996, s-a celebrat in Cork (Irlanda) o mare Conferinta Europeana asupra dezvoltarii rurale in care Comisia si asociatii sai nationali, regionali si locali au examinat elementele din care ar fi trebuit sa se compuna politica de dezvoltare rurala a Uniunii pentru noua perioada ce va incepe in anul 2000. Dupa doua zile si jumatate de dezbateri, Presedintele conferintei, Lordul Plumb, membru al Parlamentului European, a prezentat Declaratia de la Cork ca rezumat al principalelor mesaje si concluzii extrase din conferinta.
Declaratia cere o dezvoltare sustinuta pentru toate zonele rurale si o mare subsidiarietate, simplificare si integrare pentru diversele masuri de ajutorare in dezvoltarea lor. Dupa cum a afirmat Dl. Fischer, finalitatea ar fi: un singur obiectiv, un singur cadru juridic, o singura politica si un singur program. Ceva simplu, transparent si eficace.
